PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.6-7 / 1-15 Mai 1937

Nae Ionescu - Şi totuşi catolicismul este inactual

În publicaţia "Farul nou unit cu Dacia creştină" (ce titlu, Doamne!), organ săptămânal al catolicilor din România, un domn Gr. I. P. se întreabă: "De ce apare PREDANIA?" Se întreabă - şi răspunde: "Predania apare pentru a lovi catolicismul pe orice cale."
Mărturisesc că nu ne gândisem la asta. Biserica Ortodoxă şi naţia românească au astăzi o conştiinţă suficient de ridicată a valorii lor de sine stătătoare, pentru ca să mai acorde catolicismului importanţa pe care şi-o doreşte pentru biserica d-sale d-l Gr. I. P.
Pe de altă parte, toţi cei pe cari credinţele lor i-au adunat în jurul PREDANIEI, sânt de părere că, oricum ar fi, catolicii sânt totuşi creştini; biserica papală realizând, în adevăr, un maximum de creştinism posibil în bazinul de apus al Mediteranei, adică într'o regiune stăpânită până în adâncuri de ideea romană de stat, idee structural divergentă faţă de creştinism. Aşa fiind, dacă în adevăr noi ne vom fi gândit la un adversar care trebuie "lovit." Apoi acela era mai de grabă protestantismul, duşman insidios al creştinismului, pe care îl atacă pe căile cele mai neaşteptate, izbutind chiar uneori să-l dizolve, - şi nicidecum catolicismul care e cu atât mai puţin primejdios pentru noi, cu cât şi istoriceşte şi structural e inaderent geniului nostru naţional.
Dacă totuşi catolicii ne caută râcă - fie chiar prin pana, mai mult înveninată decât ascuţită a d-lui Gr. I. P., - nu noi ne vom da din drum; cu atât mai mult, cu cât găsim aici prilejul să lămurim şi pentru ai noştri anumite afirmaţiuni uneori prea concentrat şi prea eliptic înfăţişate.
D-l Gr. I. P. nu este interesant. D-sa cultivă convingeri ca aceea că lumea de azi nu mai este pozitivistă, evoluţionistă şi materialistă, datorită numai renaşterii scolastice, convingere care dacă e nevinovată şi nu face rău nimănui, apoi nu dovedeşte mai puţin la ce coborât nivel de înţelegere stă preopinentul nostru.
D-sa este cu totul lipsit de prudenţă, pentru că vorbeşte de "acele discuţii inutile şi copilăroase" ale Grecilor din Bizanţ, atunci când s'ar fi putut gândi că, dacă nu la noi, cari s'ar putea să fim nişte ignoranţi, dar cel puţin la unul căruia-i zicea Pascal ar fi de găsit lucruri care înveselesc lumea, de trei veacuri, în legătură cu unele "discuţii inutile şi copilăroase" cari nu sânt chiar "greceşti."
D-sa nu ştie să scrie, şi mă îndoiesc dacă ştie să gândească; pentru că atunci când vrea să ne înfăţişeze un raţionament, ne dă să mestecăm dop de plută. Ia vedeţi, vă rog, o mostră: "Tot ce este participat, din lucrurile superioare în cele inferioare, şi tot ceea ce este mai înălţat este ceea ce este formal prin raport la lucrurile inferioare. Tot ce este astfel prin participaţie, este supus la ceea ce este astfel în esenţă şi universal. Tot ceea ce participă şi tot ceea ce este participat, este posterior la ceea este prin esenţă. Încercând să precizăm logic poziţia laicilor în ortodoxie, vedem clar că pentru participare ar trebui să avem elementul formal din propoziţia scolastică, adică ierarhia." V'aţi lămurit, nu?
Dar dacă, personal, dl. Gr. I. P. nu este interesant, în schimb e reprezentativ pentru o anumită mentalitate; pentru o anumită mentalitate catolică de la noi, agresivă şi lipsită de măsură şi de elementară bunăcuviinţă pe care orice străin de legea noastră o datorează în chip firesc unei ţări şi unui neam ospitalier şi tolerant. Şi de aceea nu e chiar lipsit de interes să ne oprim puţin asupra acestui caz.
Ceea ce deăpăşeşte putinţele mele nu numai de acceptare, dar şi de înţelegere, sânt îngăduinţele pe cari şi le iau catolicii din România faţă de ortodoxie. Şi nu-şi dau seama, de pildă, că dispreţul pe care îl afişează, fără nici un fel de discreţie, pentru credinţa şi biserica noastră constituie o imprudenţă, care în împrejurările de azi ar putea fi chiar o gravă imprudenţă. Tonul absolut inacceptabil, pe care se cred îndreptăţiţi a-l adopta aceşti militanţi ai catolicismului, nu e numai o chestie de temperament sau de bună creştere personală, ci decurge oarecum din atitudinea principială a lor faţă de noi. E suficient ca undeva, în lăuntrul ortodoxiei rumâneşti, să se ivească un efort organizatoriu, o încercare de lămurire pe care ei o bânuiesc fecundă, o tovărăşie de muncă ordonată, pentru ca reacţiunea aceasta necuviincioasă să se producă; automat. De pe cataligele catolicismului, orice Gr. I. P. "scrie" şi "gândeşte," aşa cum văzurăţi; orice ignar care mozoleşte câteva propoziţii învăţate într'un catehism uscat şi anacronic ca tonalitate spirituală, îţi permit să te repeadă, să creadă că te pot repezi înapoi, în nefiinţă. Şi dacă ar fi vorba numai de bietele noastre persoane - cari, totuş, se întâmplă uneori să fie ale unora cari au luptat din greu şi cu cartea şi cu lumea şi cu diavolul şi cu ei înşişi, aşteptând împlinirea nădejdii de a fi învinşi de Dumnezeu - ; dar nu!
Aceeaşi atitudine de brutală agresivitate, de lipsă de consideraţie, se manifestă şi faţă de credinţa noastră ortodoxă, uitând cu totul, aceşti vardişti ai lui Dumnezeu, că poliţie represivă nu poţi exercita decât la tine acasă, că atunci când îndrăzneşti să pui ordinea ta - în casa altuia, rişti să ţi se arate uşa.
Ceea ce mai ales a necăjit iritabilitatea d-lui Gr. I. P. este, se pare, o afirmaţie a noastră, în legătură cu inactualitatea catolicismului. Catolicismul inactual? Se întreabă preopinentul nostru. Asta "înseamnă a ignora Italia lui Mussolini, Austria lui Seipel, Dolfuss şi a cancelarului Schuschnigg, înseamnă a uita Portugalia lui Salasar şi a nu băga în seamă reacţiunea dârză şi eroică a catolicismului spaniol naţionalist. Dar înainte de toate astea înseamnă a uita de toate înseamnă a uita că ortodoxia nu a fost stavilă în faţa materialismului comunist din Rusia, şi că protestantismul n'a putut zăgăzui extremismul naţional de pure cadre materialiste ale hitlerismului."
Chiar aşa să fie? Să le luăm pe rând:
Italia - Aud pentru prima oară că Italia lui Mussolini este fructul acţiunii catolice. Eu ştiam numai de o pace care s'a încheiat între fascişti şi catolicism, după instituirea statului fascist. De unde aş avea dreptul să deduc - în afară de alte informaţii - că până la pace fusese răsboiu!
Austria - Nu ştiam că Austria lui Seipel, Dolfuss şi Schuschnigg se încadrează în "noua structură istorică înspre care lumea se îndreaptă precipitat." Cunosc însă un raport al unui agent diplomatic străin din Viena care relatează că singurii lui aliaţi împotriva mişcării sânt catolicii şi...Evreii.
Spania - Informaţiile mele diferă de ale preopinentului meu. După ştiinţa mea "reacţiunea dârză şi eroică a catolicismului spaniol naţional" a pornit prin iniţiativa unui ostaş, Franco, şi a continuat cu sprijinul fascismului italian şi al "materialismului" hitlerist. Mai ştiu că până în momentul de faţă e greu să se spună care este atitudinea Sfântului Părinte faţă de generalul Franco. În orice caz e mai prudent să aşteptăm; căci tare aş vrea să văd ce va spune Sf. Scaun, dacă naţionalismul lui Franco, va lua forme totalitare.
Rusia - Procesul nu e terminat. Şi e cel puţin imprudent să se vorbească de carenţa ortodoxiei, azi, când redeschiderea bisericilor e un fenomen general, şi când stalinismul trece prin atât de profunde transformări structurale.

Germania - Afirmaţia că hitlerismul ar fi un naţionalism "de pure cadre materialiste," nu poate curge decât dintr'un condeiu care nu se controlează. Incapacitatea protestantismului faţă de naţional-socialism? E evidentă. Dar nu cumva a fost "zăgăzuit" hitlerismul de catolicism? Şi pe urmă, dacă sântem aşa de grozavi, nu am putea afla cum a zăgăzuit biserica romană protestantismul?
Iată valoarea afirmaţiilor preopinentul meu.
Dar chiar dacă ar fi stat în picioare, ce ar fi dovedit ele? Că, poate, catolicismul e actual? Nu.
A fi actual însemnează a intra ca o componentă hotărâtoare în structura prezentului istoriei. Această structură se precizează, după impresia mea, în momentul de faţă în sensul unui naţionalism totalitar. Poate catolicismul să intre în componenţa acestei formule istorice? Foarte greu de crezut! Căci:
1. Este un fapt, istoriceşte exact, că biserica romană nu a sprijinit niciodată şi nicăieri mişcările naţionale; nici în Italia unificării, a lui Cavour, nici în Germania unificării, a lui Bismarck; nici în Italia quasi-naţionalizării, a lui Mussolini, nici în Germania naţionalizării, a lui Hitler; a combătut Franţa gallicană şi a excomunicat Franţa creştină a Acţiunii Franceze; a sprijinit, în schimb, ţări în care principiul naţional nu există deloc (Austria habsburgică) sau nu există decât în al doilea rând (Spania înainte de Frontul Popular, Austria lui Dolfuss, Seipel şi Schuschnigg).
2. În toate ţările de observanţă etnică, voturile catolice nu au mers către dreapta naţionalistă, ci întotdeauna către centrul democrat - atunci când ştiut este că democraţia disolvă formel de viaţă organică, aşa de scumpe naţionaliştilor (în această operaţie catolicii au fost totdeauna aproape de Evrei!).
3. Este principial imposibil ca biserica romană să accepte naţionalismul - şi cu atât mai puţin totalitarismul, aceste doctrine şi forme de viaţă postulând absolutul naţiunii, statului sau mai ştiu eu cui, iar catolicismul neadmiţând politiceşte decât un absolut: cel al bisericii romane, care e şi supra naţional şi supra statal şi supra mai ştiu eu ce!
Dar dacă actualitatea istorică se ţine în marginile naţionalismului şi totalitarismului, - şi dacă biserica romană nu poate decât duşmăni asemenea forme de viaţă, ar putea să mă lămurească preopinenţii mei de la "Farul" cum mai e actual catolicismul?
Eu ştiu că lucrurile astea sânt neplăcute pentru catolici, cari ar fi preferat ca ele să nu fie spuse (cu atât mai mult, cu cât se mai pot spune şi altele). Dar cine e de vină? Noi, cari vrem să ne vedem de ale noastre, sau domnii catolici cari umblă cu brâul târâş prin lume?
Apoi, deh!

Nae Ionescu