PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.5 / 15 Aprilie 1937

Nae Ionescu - Limitele criticei teologice

Cineva îmi atrage atenţia asupra caracterului cu mult prea critic al Predaniei, vădit între altele, şi prin aceea că toate articolele noastre de până acum au ca punct de plecare un fapt pe care îl combatem, o părere pe care încercăm a o răsturna. Observaţia nu e lipsită de dreptate; dar mă întreb ce sens are ea. Şi pentru că s'ar putea să aibă mai multe sensuri, între cari unele pe cari nu le-am accepta în nici un caz, e bine să facem aci precizările necesare.
1. Există o critică teologică ale cărei rădăcini sunt în spiritul critic. Această critică nu are ce căuta în Predania. Pentru că nu are nimic de a face cu creştinismul, pentru că e chiar negaţia creştinismului. Cine nu înţelege această afirmaţie, simplă dar nu mai puţin fundamentală, e cu totul strein de duhul ortodoxiei. Şi iată de ce:
A critica înseamnă a judeca. A judeca însă, însemnează a măsura, a compara cu o lege şi a stabili coincidenţe şi abateri. Judecătorul este, ca atare, instrumentul de măsură al unei ordini obiective, existând în ea însăş.
Se întâmplă, însă, că uneori, această ordine obiectivă, în numele căreia se exercită judecata, se numeşte RAŢIUNE (adică, chiar aşa scrisă: cu litere mari!). E cazul criticei din acel moment istoric al omenirii, care se numeşte epoca spiritului critic.
Două sunt, mai ales, motivele pentru care această critică trebuie respinsă.
În primul rând,a considera această raţiune ca o ordine obiectivă nu e neîndreptăţit - poate! -, dar, în schimb, nu e nici suficient. Pentru ca o ordine obiectivă să poată fi luată drept unitate de măsură, e neapărat nevoe ca ea să fie şi normală, să nu introducă, cu alte cuvinte, un element de desechilibru în existenţă. Ordinea raţionala nu e, însă, o ordine normală, nici în înţelesul teologic - ca una ce îşi are isvorul în păcatul original -, nici în înţelesul metafizic. Procesul de cunoaştere nu e posibil decât prin introducerea forţată în existenţă a unui centru de raportare - subiectul de cunoaştere - altul decât Dumnezeu; centru de raportare care, printr'o dinamică specială, nu întârziază a deveni centru de polarizare; de o intensitate uneori atât de ridicată, încât se substitue lui Dumnezeu însuş. Nu e nevoe să stăruim aci asupra caracterului aberativ al acestui proces - fatal totuş la orice om care a căzut în păcatul cunoştinţei binelui şi răului -, care în orice caz nu ajunge la o poziţie consistentă, atâta vreme cât omul nu se poate considera ca termen ultim al existenţei. E suficient să stabilim, subliniind numai, că aşezarea omului - prin apariţia procesului de cunoaştere - în centrul existenţei schimbă liniile de forţă în ordinea creaţiunii, pentru ca să înţelegem că ordinea aceasta raţionala, oricât ar fi ea de obiectivă - că doar şi... holera e obiectivă, are o existenţă a ei! - nu e, pentru aceasta, şi firească; şi ca atare nu poate fi luată drept unitate de măsură în exercitarea unei judecăţi.
În al doilea rând: raţiunea nu este numai unitate de măsură, ordine obiectivă; e şi judecător şi lege. Din această dublă calitate rezultă o tendinţă de a nu limita în nici un fel operaţia judecăţii, de a nu o mai opri în faţa nimănui şi a nimic, de a se judeca - în frenezia aceasta a judecării - de a se disolva pe sine însăş, disolvând în acelaş timp "ordinea obiectivă" care stă la baza oricărei judecăţi. Că spiritul critic sfârşeşte în nihilism, asta o ştie în genere toată lumea. Noi am explicat numai aci, în câteva cuvinte, de ce nihilismul e termenul ultim al spiritului critic.
Cu aceasta însă e clar pentru ce Biserica noastră drept credincioasă nu poate accepta critica pornită din spiritul critic. Şi pentru ce, deci, nu o acceptă - şi cu atât mai puţin o practică - nici Predania.
2. Dar mai există un fel de critică teologică. Există o critică, anume, care socoteşte că ordinea obiectivă, la care orice judecată trebue să raporteze faptele, este ordinea creaţiei lui Dumnezeu. Iar în ceea ce priveşte viaţa religioasă în genere, că tot ceea ce e adevărat şi firesc sta închis - cu tot ceea ce a fost şi cu tot ceea ce e posibil să fie în viitor - în învăţătura Bisericii. A face critică, însemnează de sigur şi în acest caz a judeca; dar nu a face o judecată, ci a ţine scaun de judecată; nu a da drumul raţiunii tale, pentru a spune ea dacă e bine sau e rău ceea ce se întâmplă; ci a compara ceea ce se întâmplă cu ordinea firească şi obiectivă a cum trebue să se întâmple lucrurile, ordine care neavând nimic subiectiv în ea, ci fiind odată pentru totdeauna hotărâtă de voia lui Dumnezeu şi neputând fi ruptă decât de minunile lui Dumnezeu, este un îndreptar sigur pentru judecata noastră.
A face critică, în acest sens, în singurul sens acceptabil în ortodoxie, însemnează deci a constata, pur şi simplu, abaterile de la desfăşurarea firească a lucrurilor teologice, aşa cum această desfăşurare este mai întâiu formulată şi mai apoi şi legiuită (dacă e nevoe) în învăţătura Bisericii.
De unde urmează:
a) că orice mădular al Bisericii, întru atâta cât participă efectiv la viaţa Bisericii, o trăieşte în chip conştient, are şi dreptul de a face critică - pentru că este calificat pentru aceasta prin chiar calitatea lui de membru al Bisericii -, şi datoria de a face critică, pentru că, în această calitate a lui de membru al Bisericii, el e solidar răspunzător, sau dacă vreţi solidar suferitor, în toate stricăciunile cari apar în sânul comunităţii, ameninţând echilibrul acesteia.
a) că nici odată, o critică, exercitată în asemenea condiţiuni, nu poate fi excesivă, cum credea preopinentul nostru amintit la începutul acestor rânduri; căci critica nefiind decât constatarea unor abateri, ea nu se poate exercita decât dacă abateri sunt. Aţi văzut d-voastră vreodată o poliţie - care să nu fie făcută de agenţi provocatori, ci să fie poliţia unui stat sănătos - care să intervină fără nici un motiv, fără să se fi ivit abateri? Nu! Critica nu se poate manifesta, normal, decât prea puţin - atunci când abaterile sunt atât de multe, încât nu pridideşte să le stabilească pe toate - ; prea mult însă, niciodată.
Evident, critica cealaltă, a spiritului critic, nu numai că poate fi excesivă, dar fatal trebue să ajungă la desmăţ. Căci judecând lucrurile după măsuri cari nu sunt ale lor, ci ale tale, nu e decât firesc să le găsiţi în vină. Dacă îl judeci aşa, şi Dumnezeu ajunge a fi vinovat!
Sigur, critica excesivă nu e bună; ea nu e însă rea pentru că e excesivă - ci este excesivă pentru că e rea; rea, prin natura ei. Cum noi aci la Predania nu avem însă nimic de a face cu o asemenea critică,
Putem să ne vedem, liniătiţi, de treabă.

Nae Ionescu