PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.3 / 15 Martie 1937

Nae Ionescu - Misticism, fals misticism

şi ortodoxie

Într'unul din discursurile sale - cari mai adesea sânt pentru noi tot atâtea îndreptări - dl. Prof. Iorga a fost adus, la Senat, să se ocupe şi de ortodoxie.
D-sa a constatat:"că nu mai avem ortodoxie;" că nu mai avem decât "un fals misticism, bolnav ca esenţă;" ca "toata publicistica noastra nu e ortodoxă;" şi a conchis:"învăţaţi Dvs. acolo canoane şi tot ce voiţi, dar înainte de toate învăţaţi care este sensul adevărat al ortodoxiei."
Despre învăţământul religios în şcoalele secundare a spus:"Ştiţi dvs. ce învaţă preoţii pe băieţi şi fete? Îi învaţă ceeace e mai dificil în interpretarea canoanelor. Am văzut în clasa VII sau a VIII a unei şcoli secundare de aici, un preot care strigă fetele cum se strigă băieţii: Constantinescu Emilia şi aşa mai departe; fata se ridică în picioare, iar preotul - foarte dichisit - o întreabă: "Ce a spus cutare părinte al Bisericii în cutare Sinod?" Şi atunci eu l-am întrebat: "Mă rog, părinte, din fetele astea d-ta vrei sa faci mitropoliţi?" Mi-a răspuns natural: "Nu!" - "Dacă nu vrei să faci mitropoliţi, vino mai curând cu o predică morală, sau cu exemple luate din vieţile sfinţilor, sau cu toată poezia aceea sfântă, care înalţă cugetul şi îmbunătăţeşte inima."
Fără a stabili dacă sântem de acord sau în desacord cu dl. Prof. Iorga, o revistă de critică teologică cum e Predania găseşte în constatările şi observaţiile de mai sus prilej pentru o seamă de precizări, din cari însemn aci câteva:
Înălţarea cugetului şi îmbunătăţirea inimei - ori cât ar fi ele de necesare - nu pot fi considerate ca scop al învăţământului religios în şcoalele secundare. A afirma că se poate înlocui studiul religiei creştine ortodoxe - care uneori se luminează şi prin cunoaşterea unor canoane - printr'o predică morală, însemnează a crede (ceeace probabil nu e cazul d-lui Prof. Iorga) că religia se poate reduce la morală. Asta însă ne-ar îndepărta de "adevăratul sens al ortodoxiei" şi ne-ar arunca iremediabil în lagărul "unui protestantism care a luat câmpii" (pentru a întrebuinţa chiar termenii d-lui Profesor).
Lăsând la o parte problema învăţământului religiei - care, în treacăt fie zis, trebue să fie altceva decât trăirea religioasă, care se face la biserică, prin biserică - e neapărat necesar să tragem o linie de demarcaţie între religie şi morală. Care morală are dreptul şi trebue să urmărească înălţarea cugetului şi îmbunătăţirea inimei, dar care în nici un caz nu se poate suprapune, necum să se poată substitui religiei. E adevărat că un om crescut şi trăind efectiv în învăţătura bisericii noastre ajunge, neapărat, la o înălţare a cugetului şi o îmbunătăţire a inimei, - dar asta nu ca un scop ci ca o consecinţa a felului de a înţelege şi valorifica existenţa. Viaţa religioasă şi bunurile ei constituiesc un domeniu în toate felurile mult mai larg decât cel al moralei; şi a reduce religia la o "predică morală," fie şi "cu exemple luate din vieţile sfinţilor," însemnează a înlesni alunecarea înspre o morală laică (înspre o francmasonerie oarecare), a pierde "sensul adevărat al ortodoxiei" şi a ignora problema mântuirii, care, orice ar crede oamenii luminaţi, rămâne problema centrală a omului ca om.
Nu ignorăm că statul rumân modern a avut în chip statornic tendinţa de a transforma biserica într'un simplu instrument de poliţie socială, - ceeace nu era decât foarte firesc, dat fiind că toată generaţia de la 1848 era francmasonă. Asta nu însemnează însă că noi trebue să acceptăm această falsificare şi sărăcire a religiei. Mai ales azi nu, când însăş ierarhia oficială a Bisericii noastre începe să regăsească drumurile cu adevărat duhovniceşti.
De o bucată de vreme - de la câţiva ani după răsboiu - se obicinuieşte în anumite cercuri a se vorbi cu un fel de desconsiderare despre misticism. Mai interesant decât a protesta împotriva acestei atitudini este a preciza ce însemnează ea efectiv; dat fiind că după o bănuiala a noastră, repetat verificată, de cele mai multe ori vorbesc de misticism oameni cărora le scapă sensul acestui cuvânt.
Sânt oameni, culturi şi civilizaţii cari cred că realitatea aceasta sensibilă, în care trăim noi şi care constitue experienţa noastră imediată, nu epuizează existenţa; că mai mult, există oarecum două lumi, dintre cari una tangibilă, vizibilă - de aci - şi alta intangibilă, invizibilă - de dincolo - "principiu oarecum şi raţiune de a fi a celei de aici. Putinţa omului de aci de a pătrunde dincolo în chiar această viaţă, constitue experienţa mistică a fiecăruia din noi. Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de aci, prezenţa ei în fiecare moment al istoriei, constitue înţelegerea mistică a existenţei.
Misticismul poate fi deci contestat, - dar cu o condiţie: ca, anume, cei cari o fac să-şi dea seama că contestă însăş existenţa religiei; sau, dacă vreţi, a oricărei religii.
Vreau să adaug, pentru oamenii luminaţi cari îşi închipue că sânt rumâni, că ţăranul nostru care, plecând la drum, face semnul crucii, depune cea mai categorică mărturie pentru...misticism.
Se vorbeşte însă şi de un fals misticism. Fals misticism, - asta e desigur rău, ca orice lucru care e fals. Dar să nu exagerăm: un fals misticism e mai puţin rău decât lipsa oricărui misticism. Căci fals misticism însemnează o alunecare, de sigur, dar o alunecare înlăuntrul unui domeniu care e şi al harului şi deci al mântuirii; pe când lipsa misticismului însemnează incapacitate totală de mântuire; situarea ta într'un domeniu în care, chiar când jertfeşti, nu jertfeşti decât orgoliului tău, deasupra căruia nu se mai află nimic.
Însemn aci credinţa mea de nespecialist: că acel care înjură pe Dumnezeu e mai aproape de mântuire decât cel care trăieşte în negarea lui Dumnezeu, chiar dacă moralmente duce o viaţă fără păcat. Căci cel dintâi prin chiar blestemele lui ÎL mărturiseşte; pe când cel de al doilea...
Eu ştiu că toate acestea sânt mărturisiri cari ar putea provoca scandalul celor cari îşi închipuie ca rostul religiei nu este decât a înălţa cugetul şi îmbunătăţi inima.
Nu pentru a promova o religie poliţienească apare însă Predania. Ci pentru a lămuri drumurile aspre, şi prăpăstioase uneori, ale mântuirii.

Nae Ionescu