PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.2 / 1 Martie 1937

Ce e predania?

Una din cele mai mari primejdii cari ameninţă ortodoxia rumâneasca - şi cu ea însăşi aşezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă - este nevoia de "înnoire" pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s-ar face simţită numai în unele personagii ridicule, scăpate din bălăriile teologiei rumâneşti, cari s-ar simţi dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillee sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învăţătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi aşa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a "înnoirii" există realmente în orice viaţă religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situaţiei, obligată a se ţine deopotrivă departe atât de "ştiinţificitatea" inovatorilor, cât şi de "ortodoxia" habotnicilor, e datoare să stabilească cu precizie sensul şi limitele acestei înnoiri.
Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenţei şi gravităţii excepţionale a erorilor în cari a căzut neliniştea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aş zice: infailibil, în problema "actualizării" bisericii; şi că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea şi la noi, posibile toate greşelile pe cari le-am trăit sau le ispăşim. Acest îndrumar este PREDANIA. Adică sfânta tradiţie a Bisericii.
1. Orice învăţătură religioasă, deci şi învăţătura lui Hristos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spaţială şi temporală, constituie într-un fel viaţa însăşi a învăţăturii. Căci învăţătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într-o tablă de aramă şi l-a pus undeva sub sticlă. Ca să se uite lumea la el - sau chiar să i se închine. Ci mai degrabă ca o sămânţă; care e pusă în pământ, încolţeşte şi dă roadă. La învăţătura lui Hristos se adaugă, deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învăţătură pur şi simplu, ci învăţătură care a rodit în noi, învăţătură rodită.
Astfel fiind însă, învăţătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăşi legea de desfăşurare a posibilităţilor cuprinse în învăţătură. Iar înscrierea la conştient, formularea diverselor momente, e ceia ce noi numim predanie sau tradiţie.
2. Dacă însă orice aşezare se defineşte prin învăţătura iniţială plus formula de identificare a creşterii ei, două primejdii ameninţă, permanent, o asemenea definiţie: a) se poate ca o învăţătură să crească strâmb; b) se poate ca o învăţătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanţii împotriva unor asemenea primejdii, şi care ar fi ele?
Răspundem: în creştinătatea ortodoxă ele există. Şi anume, iată-le: adevărurile religiei creştine ortodoxe nu sânt adevăruri individuale. Viaţa lor se desfăşoară într-o comunitate, - şi anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcţionează normal, este exclus ca creşterea învăţăturii să fie strâmbă.
Asta despre creştere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiu absolut just că adevărul creştin, chiar atunci când e vorba de înţelegerea cuvântului lui Hristos e de natură conciliară, şi nu raţională - raţiunea individuală neavând nimic de spus într-o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcţionând normal nu poate da formulări eronate, şi cum în biserica noastră există indicaţiuni precise în privinţa condiţiilor în cari trebuie să funcţioneze un sinod, însemnează că noi putem şti care formulare e justă şi care nu.
Garanţia creşterii drepte a învăţăturii şi a formulării juste a acestei creşteri stă, deci, în normalitatea funcţionării comunităţii de iubire şi a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanţie.
În adevăr: spuneam că viaţa, creşterea unei învăţături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puţin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebuie să stea, structural, într-un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aici asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, îşi dă seama cât de uşor e să stabileşti dacă un moment oarecare se integrează organic într-o curbă sau nu. Şi atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, - el trebuie respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un dezechilibru în situaţie.
Cu alte cuvinte: garanţia valabilităţii creşterii învăţăturii, sau formulării acestei creşteri stă în organicitatea ei, - adică în concordanţa ei cu tradiţia.
3. Inaderenţa structurală a unui neam sau a unei culturi la o formulă de viaţă religioasă sfârşeşte, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, şi alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de refacere a învăţăturii. Aşa au făcut, de pildă, protestanţii, - cari au luat drumul întoarcerii la origine.
Întoarcerea la origine este, însă, o operaţie imposibilă pentru că ea însemnează pur şi simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu şi deci a creşterii învăţăturii. E ca şi cum, punând în pământ un bob de grâu şi părându-ţi-se ţie că a crescut rău, ai vrea să anulezi creşterea şi... să te întorci la bobul neîncolţit. Încercând întoarcerea la origini protestanţii ignorează faptul elementar că învăţătura lui Hristos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie aşa cum este ea înfăţişată de Biserică, adică de sfinţii părinţi, de sinoadele ecumenice, - cu alte cuvinte: Evanghelia trăită şi crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.
4. Acum ştim însă ce e înnoire: înnoire nu poate să însemneze schimbare pur şi simplu, ci creştere firească. Introducerea luminii electrice în biserică o fi înnoire, - dar creştere firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (astfel nu ar arde şi ziua!), ci o jertfă omagială. Şi nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozităţii, nu e creştere firească, - pentru că nu biblia ne mântuieşte, ci Biserica.
Ştim, deci, acum ce e înnoire firească, pentru că ştim ce e predania, măsura oricărei înnoiri, legea de creştere a învăţăturii creştine.