GRAIUL LITURGIC

„Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul... toate printru Dânsul s’au făcut.” (Io.1:1-3)
Graiul omenesc este menit să exprime realităţile mai multor planuri: planul vieţii de zi cu zi – al nevoilor fireşti; mai este, apropiat acestuia, dar totuşi osebit – cel al simţămintelor şi patimilor sufleteşti primitive; apoi cel al graiului demagogiei politice; al graiului ştiinţific, filosofic, poetic; şi, în sfârşit, mai înalt decât toate – planul şi graiul Dumnezeieştii Descoperiri, al rugăciunii, al cuvântării-de-Dumnezeu şi al celorlalte legături dintre Dumnezeu şi oameni – al Liturghiei.
Cunoaşterea abstractă a fiinţei are rădăcini metafizice; acesta este domeniul ştiinţei, al filosofiei, şi mai întâi de toate al cunoaşterii lui Dumnezeu. Cuvintele ce exprimă felurile de cunoaştere mai sus arătate, precum şi Numele Dumnezeieşti, purced din sfera minţii, cea metafizică. Totodată le este propriu a stârni în minte sau în inimă diferite „reacţii,” care în acest sens se pot numi „reflexe condiţionate,” purtând un caracter nemijlocit, automat.
Fiecare grai are menirea de a purta pe cel ce ascultă sau pe cel ce citeşte în domeniul care aparţine acelui grai. Ţinând seama de energia „condiţional-reflexivă” a cuvintelor, sântem datori a da o deosebit de mare atenţie graiului liturgic, care are chemarea de a naşte în minţile şi în inimile celor ce se roagă simţământul unei alte lumi, al celei de sus. La aceasta ajungem întrebuinţând nume şi concepte ce ţin exclusiv de planul dumnezeiesc; aşijderea, un mic număr de forme specifice de expresie.
Grecii, prin filosofie, au ajuns la cele mai înalte măsuri ale dezvoltării duhului şi, prin limbă, au izvodit cea mai desăvârşită cu putinţă formă a expresiei cuvântului omenesc. Această formă, prin Pronia lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos a preluat-o şi a folosit-o în rugăciunea sa timp de două milenii.
Liturghia, fiind mijlocul cel mai înalt prin care omul îşi aduce prinosul lui Dumnezeu, fireşte, trebuie să aibă ca formă de expresie cel mai desăvârşit grai cu putinţă. A întrebuinţa un astfel de grai în Dumnezeieştile slujbe ajută pe credincioşi a petrece în simţământul Celui Desăvârşit şi contribuie la o mai deplină a lor părtăşie cu El.
Graiul Dumnezeieştii Liturghii, care atâta vreme s’a folosit şi s’a sfinţit, încât se poate lua ca o caracteristică a slujirii Dreptslăvitoare, este cu neputinţă a se înlocui fără a pricinui o daună esenţială înseşi acestei slujiri.
Slavii au fost dăruiţi de pronie cu un grai binecuvântat, ce de veacuri s’a folosit în Dumnezeieştile slujbe, în Sfintele Scripturi şi în rugăciuni, şi niciodată în nevoile lumeşti primitive, nici chiar în literatura bisericească. Sântem categoric convinşi de neapărata trebuinţă de a întrebuinţa acest grai în Dumnezeieştile slujbe; nu este nici o nevoie de a-l înlocui cu limbajul de zi cu zi, ceea ce numaidecât va înjosi nivelul lor duhovnicesc, pricinuind astfel pagube nemăsurat de mari. Nu-şi au locul argumentele că graiul vechi bisericesc ar fi, chipurile, neînţeles multor contemporani, oameni în majoritate învăţaţi, şi chiar culţi. Pentru unii ca aceştia, a stăpâni un număr redus de cuvinte neîntrebuinţate în viaţa zilnică cere doar câteva ceasuri. Toţi fără excepţie cheltuiesc uriaşe străduinţe spre a-şi însuşi terminologii complexe ale diferitelor domenii de cunoaştere ştiinţifică sau tehnică, ale ştiinţelor politice, juridice sau sociale, sau limbajul filosof, cel poetic şi altele asemenea lor. De ce atunci ar fi nevoie ca Biserica să-şi piardă un grai de neapărată trebuinţă pentru a exprima cele mai înalte forme ale cuvântării-de-Dumnezeu sau ale experienţelor duhovniceşti proprii ei?
Toţi cei ce sincer doresc a deprinde cultura de veacuri a Duhului, uşor vor afla putinţa de a-şi însuşi comoara nepreţuită a limbii liturgice slavone, care în chip minunat corespunde marilor taine ale Dumnezeieştii slujiri. Puţinele particularităţi ale acestui grai vor uşura străduinţa de a ne lepăda pentru o vreme de preocupări pătimaşe: „Toată cea lumească grija, acum să lepădăm.”
Dacă pentru a săvârşi Liturghia am întrebuinţa limbajul nostru zilnic, el ar stârni şi în minţile celor de faţă reacţiile planului celui mai de jos – al fiinţării noastre fizice. Cuvântul omenesc este chip al Cuvântului celui mai nainte de veci al Tatălui. „Cu Cuvântul Domnului cerurile s’au întărit... Că El au zis, şi s’au făcut; El au poruncit, şi s’au zidit.” (Ps. 32:6 şi 9) Şi cuvântul nostru poartă o putere făcătoare. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Is. 40:8); şi cuvântul nostru atinge vecinicia, dacă este rostit în căile voirii Sale. Prin chemarea Numelor Dumnezeieşti se săvârşesc Tainele Bisericii, până şi prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului.
Cuvintele Liturghiei, şi îndeobşte ale rugăciunilor, nu sânt numai omeneşti, ci şi date de Sus. Graiul bisericesc ţine de tărâmul Fiinţării Dumnezeieşti; el trebuie să exprime Descoperirea Duhului şi viziunile minţii născute de acea descoperire. Prin „auzul graiului lui Dumnezeu,” (cf. Rom. 10:17) se însuflă omul întru a crede, iar credinţa este cea care „biruieşte lumea.” (1 Io. 5:4; cf. 1 Thes. 2:13)

Arhimandritul Sofronie – „Vom vedea pe Dumnezeu precum este,” pp. 345-348.