Revista Predania
 

PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.6-7 / 1-15 Mai 1937

Nae Ionescu - Și totuși catolicismul este inactual

 

În publicația "Farul nou unit cu Dacia creștină" (ce titlu, Doamne!), organ săptămânal al catolicilor din România, un domn Gr. I. P. se întreabă: "De ce apare PREDANIA?" Se întreabă - și răspunde: "Predania apare pentru a lovi catolicismul pe orice cale."
Mărturisesc că nu ne gândisem la asta. Biserica Ortodoxă și nația românească au astăzi o conștiință suficient de ridicată a valorii lor de sine stătătoare, pentru ca să mai acorde catolicismului importanța pe care și-o dorește pentru biserica d-sale d-l Gr. I. P.
Pe de altă parte, toți cei pe cari credințele lor i-au adunat în jurul PREDANIEI, sânt de părere că, oricum ar fi, catolicii sânt totuși creștini; biserica papală realizând, în adevăr, un maximum de creștinism posibil în bazinul de apus al Mediteranei, adică într'o regiune stăpânită până în adâncuri de ideea romană de stat, idee structural divergentă față de creștinism. Așa fiind, dacă în adevăr noi ne vom fi gândit la un adversar care trebuie "lovit." Apoi acela era mai de grabă protestantismul, dușman insidios al creștinismului, pe care îl atacă pe căile cele mai neașteptate, izbutind chiar uneori să-l dizolve, - și nicidecum catolicismul care e cu atât mai puțin primejdios pentru noi, cu cât și istoricește și structural e inaderent geniului nostru național.
Dacă totuși catolicii ne caută râcă - fie chiar prin pana, mai mult înveninată decât ascuțită a d-lui Gr. I. P., - nu noi ne vom da din drum; cu atât mai mult, cu cât găsim aici prilejul să lămurim și pentru ai noștri anumite afirmațiuni uneori prea concentrat și prea eliptic înfățișate.
D-l Gr. I. P. nu este interesant. D-sa cultivă convingeri ca aceea că lumea de azi nu mai este pozitivistă, evoluționistă și materialistă, datorită numai renașterii scolastice, convingere care dacă e nevinovată și nu face rău nimănui, apoi nu dovedește mai puțin la ce coborât nivel de înțelegere stă preopinentul nostru.
D-sa este cu totul lipsit de prudență, pentru că vorbește de "acele discuții inutile și copilăroase" ale Grecilor din Bizanț, atunci când s'ar fi putut gândi că, dacă nu la noi, cari s'ar putea să fim niște ignoranți, dar cel puțin la unul căruia-i zicea Pascal ar fi de găsit lucruri care înveselesc lumea, de trei veacuri, în legătură cu unele "discuții inutile și copilăroase" cari nu sânt chiar "grecești."
D-sa nu știe să scrie, și mă îndoiesc dacă știe să gândească; pentru că atunci când vrea să ne înfățișeze un raționament, ne dă să mestecăm dop de plută. Ia vedeți, vă rog, o mostră: "Tot ce este participat, din lucrurile superioare în cele inferioare, și tot ceea ce este mai înălțat este ceea ce este formal prin raport la lucrurile inferioare. Tot ce este astfel prin participație, este supus la ceea ce este astfel în esență și universal. Tot ceea ce participă și tot ceea ce este participat, este posterior la ceea este prin esență. Încercând să precizăm logic poziția laicilor în ortodoxie, vedem clar că pentru participare ar trebui să avem elementul formal din propoziția scolastică, adică ierarhia." V'ați lămurit, nu?
Dar dacă, personal, dl. Gr. I. P. nu este interesant, în schimb e reprezentativ pentru o anumită mentalitate; pentru o anumită mentalitate catolică de la noi, agresivă și lipsită de măsură și de elementară bunăcuviință pe care orice străin de legea noastră o datorează în chip firesc unei țări și unui neam ospitalier și tolerant. Și de aceea nu e chiar lipsit de interes să ne oprim puțin asupra acestui caz.
Ceea ce deăpășește putințele mele nu numai de acceptare, dar și de înțelegere, sânt îngăduințele pe cari și le iau catolicii din România față de ortodoxie. Și nu-și dau seama, de pildă, că disprețul pe care îl afișează, fără nici un fel de discreție, pentru credința și biserica noastră constituie o imprudență, care în împrejurările de azi ar putea fi chiar o gravă imprudență. Tonul absolut inacceptabil, pe care se cred îndreptățiți a-l adopta acești militanți ai catolicismului, nu e numai o chestie de temperament sau de bună creștere personală, ci decurge oarecum din atitudinea principială a lor față de noi. E suficient ca undeva, în lăuntrul ortodoxiei rumânești,  să se ivească un efort organizatoriu, o încercare de lămurire pe care ei o bânuiesc fecundă, o tovărășie de muncă ordonată, pentru ca reacțiunea aceasta necuviincioasă să se producă; automat. De pe cataligele catolicismului, orice Gr. I. P. "scrie" și "gândește," așa cum văzurăți; orice ignar care mozolește câteva propoziții învățate într'un catehism uscat și anacronic ca tonalitate spirituală, îți permit să te repeadă, să creadă că te pot repezi înapoi, în neființă. Și dacă ar fi vorba numai de bietele noastre persoane - cari, totuș, se întâmplă uneori să fie ale unora cari au luptat din greu și cu cartea și cu lumea și cu diavolul și cu ei înșiși, așteptând împlinirea nădejdii de a fi învinși de Dumnezeu - ; dar nu!
Aceeași atitudine de brutală agresivitate, de lipsă de considerație, se manifestă și față de credința noastră ortodoxă, uitând cu totul, acești vardiști ai lui Dumnezeu, că poliție represivă nu poți exercita decât la tine acasă, că atunci când îndrăznești să pui ordinea ta - în casa altuia, riști să ți se arate ușa.
Ceea ce mai ales a necăjit iritabilitatea d-lui Gr. I. P. este, se pare, o afirmație a noastră, în legătură cu inactualitatea catolicismului. Catolicismul inactual? Se întreabă preopinentul nostru. Asta "înseamnă a ignora Italia lui Mussolini, Austria lui Seipel, Dolfuss și a cancelarului Schuschnigg, înseamnă a uita Portugalia lui Salasar și a nu băga în seamă reacțiunea dârză și eroică a catolicismului spaniol naționalist. Dar înainte de toate astea înseamnă a uita de toate înseamnă a uita că ortodoxia nu a fost stavilă în fața materialismului comunist din Rusia, și că protestantismul n'a putut zăgăzui extremismul național de pure cadre materialiste ale hitlerismului."
Chiar așa să fie? Să le luăm pe rând:
Italia - Aud pentru prima oară că Italia lui Mussolini este fructul acțiunii catolice. Eu știam numai de o pace care s'a încheiat între fasciști și catolicism, după instituirea statului fascist. De unde aș avea dreptul să deduc -  în afară de alte informații - că până la pace fusese răsboiu!
Austria - Nu știam că Austria lui Seipel, Dolfuss și Schuschnigg se încadrează în "noua structură istorică înspre care lumea se îndreaptă precipitat." Cunosc însă un raport al unui agent diplomatic străin din Viena care relatează că singurii lui aliați împotriva mișcării sânt catolicii și...Evreii.
Spania - Informațiile mele diferă de ale preopinentului meu. După știința mea "reacțiunea dârză și eroică a catolicismului spaniol național" a pornit prin inițiativa unui ostaș, Franco, și a continuat cu sprijinul fascismului italian și al "materialismului" hitlerist. Mai știu că până în momentul de față e greu să se spună care este atitudinea Sfântului Părinte față de generalul Franco. În orice caz e mai prudent să așteptăm; căci tare aș vrea să văd ce va spune Sf. Scaun, dacă naționalismul lui Franco, va lua forme totalitare.
Rusia - Procesul nu e terminat. Și e cel puțin imprudent să se vorbească de carența ortodoxiei, azi, când redeschiderea bisericilor e un fenomen general, și când stalinismul trece prin atât de profunde transformări structurale.

Germania - Afirmația că hitlerismul ar fi un naționalism "de pure cadre materialiste," nu poate curge decât dintr'un condeiu care nu se controlează. Incapacitatea protestantismului față de național-socialism? E evidentă. Dar nu cumva a fost "zăgăzuit" hitlerismul de catolicism? Și pe urmă, dacă sântem așa de grozavi, nu am putea afla cum a zăgăzuit biserica romană protestantismul?
Iată valoarea afirmațiilor preopinentul meu.
Dar chiar dacă ar fi stat în picioare, ce ar fi dovedit ele? Că, poate, catolicismul e actual? Nu.
A fi actual însemnează a intra ca o componentă hotărâtoare în structura prezentului istoriei. Această structură se precizează, după impresia mea, în momentul de față în sensul unui naționalism totalitar. Poate catolicismul să intre în componența acestei formule istorice? Foarte greu de crezut! Căci:
1. Este un fapt, istoricește exact, că biserica romană nu a sprijinit niciodată și nicăieri mișcările naționale; nici în Italia unificării, a lui Cavour, nici în Germania unificării, a lui Bismarck; nici în Italia quasi-naționalizării, a lui Mussolini, nici în Germania naționalizării, a lui Hitler; a combătut Franța gallicană și a excomunicat Franța creștină a Acțiunii Franceze; a sprijinit, în schimb, țări în care principiul național nu există deloc (Austria habsburgică) sau nu există decât în al doilea rând (Spania înainte de Frontul Popular, Austria lui Dolfuss, Seipel și Schuschnigg).
2. În toate țările de observanță etnică, voturile catolice nu au mers către dreapta naționalistă, ci întotdeauna către centrul democrat -  atunci când știut este că democrația disolvă formel de viață organică, așa de scumpe naționaliștilor (în această operație catolicii au fost totdeauna aproape de Evrei!).
3. Este principial imposibil ca biserica romană să accepte naționalismul - și cu atât mai puțin totalitarismul, aceste doctrine și forme de viață postulând absolutul națiunii, statului sau mai știu eu cui, iar catolicismul neadmițând politicește decât un absolut: cel al bisericii romane, care e și supra național și supra statal și supra mai știu eu ce!
Dar dacă actualitatea istorică se ține în marginile naționalismului și totalitarismului, - și dacă biserica romană nu poate decât dușmăni asemenea forme de viață, ar putea să mă lămurească preopinenții mei de la "Farul" cum mai e actual catolicismul?
Eu știu că lucrurile astea sânt neplăcute pentru catolici, cari ar fi preferat ca ele să nu fie spuse (cu atât mai mult, cu cât se mai pot spune și altele). Dar cine e de vină? Noi, cari vrem să ne vedem de ale noastre, sau domnii catolici cari umblă cu brâul târâș prin lume?
Apoi, deh!

Nae Ionescu