Revista Predania
 

PREDANIA, REVISTĂ DE CRITICĂ TEOLOGICĂ

anul I / nr.5 / 15 Aprilie 1937

Nae Ionescu - Limitele criticei teologice

 

Cineva îmi atrage atenția asupra caracterului cu mult prea critic al Predaniei, vădit între altele, și prin aceea că toate articolele noastre de până acum au ca punct de plecare un fapt pe care îl combatem, o părere pe care încercăm a o răsturna. Observația nu e lipsită de dreptate; dar mă întreb ce sens are ea. Și pentru că s'ar putea să aibă mai multe sensuri, între cari unele pe cari nu le-am accepta în nici un caz, e bine să facem aci precizările necesare.
1. Există o critică teologică ale cărei rădăcini sunt în spiritul critic. Această critică nu are ce căuta în Predania. Pentru că nu are nimic de a face cu creștinismul, pentru că e chiar negația creștinismului. Cine nu înțelege această afirmație, simplă dar nu mai puțin fundamentală, e cu totul strein de duhul ortodoxiei. Și iată de ce:
A critica înseamnă a judeca. A judeca însă, însemnează a măsura, a compara cu o lege și a stabili coincidențe și abateri. Judecătorul este, ca atare, instrumentul de măsură al unei ordini obiective, existând în ea însăș.
Se întâmplă, însă, că uneori, această ordine obiectivă, în numele căreia se exercită judecata, se numește RAȚIUNE (adică, chiar așa scrisă: cu litere mari!). E cazul criticei din acel moment istoric al omenirii, care se numește epoca spiritului critic.
Două sunt, mai ales, motivele pentru care această critică trebuie respinsă.
În primul rând,a considera această rațiune ca o ordine obiectivă nu e neîndreptățit - poate! -, dar, în schimb, nu e nici suficient. Pentru ca o ordine obiectivă să poată fi luată drept unitate de măsură, e neapărat nevoe ca ea să fie și normală, să nu introducă, cu alte cuvinte, un element de desechilibru în existență. Ordinea raționala nu e, însă, o ordine normală, nici în înțelesul teologic -  ca una ce își are isvorul în păcatul original -, nici în înțelesul metafizic. Procesul de cunoaștere nu e posibil decât prin introducerea forțată în existență a unui centru de raportare - subiectul de cunoaștere - altul decât Dumnezeu; centru de raportare care, printr'o dinamică specială, nu întârziază a deveni centru de polarizare; de o intensitate uneori atât de ridicată, încât se substitue lui Dumnezeu însuș. Nu e nevoe să stăruim aci asupra caracterului aberativ al acestui proces - fatal totuș la orice om care a căzut în păcatul cunoștinței binelui și răului -, care în orice caz nu ajunge la o poziție consistentă, atâta vreme cât omul nu se poate considera ca termen ultim al existenței. E suficient să stabilim, subliniind numai, că așezarea omului - prin apariția procesului de cunoaștere - în centrul existenței schimbă liniile de forță în ordinea creațiunii, pentru ca să înțelegem că ordinea aceasta raționala, oricât ar fi ea de obiectivă - că doar și... holera e obiectivă, are o existență a ei! - nu e, pentru aceasta, și firească; și ca atare nu poate fi luată drept unitate de măsură în exercitarea unei judecăți.
În al doilea rând: rațiunea nu este numai unitate de măsură, ordine obiectivă; e și judecător și lege. Din această dublă calitate rezultă o tendință de a nu limita în nici un fel operația judecății, de a nu o mai opri în fața nimănui și a nimic, de a se judeca - în frenezia aceasta a judecării - de a se disolva pe sine însăș, disolvând în acelaș timp "ordinea obiectivă" care stă la baza oricărei judecăți. Că spiritul critic sfârșește în nihilism, asta o știe în genere toată lumea. Noi am explicat numai aci, în câteva cuvinte, de ce nihilismul e termenul ultim al spiritului critic.
Cu aceasta însă e clar pentru ce Biserica noastră drept credincioasă nu poate accepta critica pornită din spiritul critic. Și pentru ce, deci, nu o acceptă - și cu atât mai puțin o practică - nici Predania.
2. Dar mai există un fel de critică teologică. Există o critică, anume, care socotește că ordinea obiectivă, la care orice judecată trebue să raporteze faptele, este ordinea creației lui Dumnezeu. Iar în ceea ce privește viața religioasă în genere, că tot ceea ce e adevărat și firesc sta închis - cu tot ceea ce a fost și cu tot ceea ce e posibil să fie în viitor - în învățătura Bisericii. A face critică, însemnează de sigur și în acest caz a judeca; dar nu a face o judecată, ci a ține scaun de judecată; nu a da drumul rațiunii tale, pentru a spune ea dacă e bine sau e rău ceea ce se întâmplă; ci a compara ceea ce se întâmplă cu ordinea firească și obiectivă a cum trebue să se întâmple lucrurile, ordine care neavând nimic subiectiv în ea, ci fiind odată pentru totdeauna hotărâtă de voia lui Dumnezeu și neputând fi ruptă decât de minunile lui Dumnezeu, este un îndreptar sigur pentru judecata noastră.
A face critică, în acest sens, în singurul sens acceptabil în ortodoxie, însemnează deci a constata, pur și simplu, abaterile de la desfășurarea firească a lucrurilor teologice, așa cum această desfășurare este mai întâiu formulată și mai apoi și legiuită (dacă e nevoe) în învățătura Bisericii.
De unde urmează:
a) că orice mădular al Bisericii, întru atâta cât participă efectiv la viața Bisericii, o trăiește în chip conștient, are și dreptul de a face critică - pentru că este calificat pentru aceasta prin chiar calitatea lui de membru al Bisericii -, și datoria de a face critică, pentru că, în această calitate a lui de membru al Bisericii, el e solidar răspunzător, sau dacă vreți solidar suferitor, în toate stricăciunile cari apar în sânul comunității, amenințând echilibrul acesteia.
a) că nici odată, o critică, exercitată în asemenea condițiuni, nu poate fi excesivă, cum credea preopinentul nostru amintit la începutul acestor rânduri; căci critica nefiind decât constatarea unor abateri, ea nu se poate exercita decât dacă abateri sunt. Ați văzut d-voastră vreodată o poliție - care să nu fie făcută de agenți provocatori, ci să fie poliția unui stat sănătos - care să intervină fără nici un motiv, fără să se fi ivit abateri? Nu! Critica nu se poate manifesta, normal, decât prea puțin - atunci când abaterile sunt atât de multe, încât nu prididește să le stabilească pe toate - ; prea mult însă, niciodată.
Evident, critica cealaltă, a spiritului critic, nu numai că poate fi excesivă, dar fatal trebue să ajungă la desmăț. Căci judecând lucrurile după măsuri cari nu sunt ale lor, ci ale tale, nu e decât firesc să le găsiți în vină. Dacă îl judeci așa, și Dumnezeu ajunge a fi vinovat!
Sigur, critica excesivă nu e bună; ea nu e însă rea pentru că e excesivă - ci este excesivă pentru că e rea; rea, prin natura ei. Cum noi aci la Predania nu avem însă nimic de a face cu o asemenea critică,
Putem să ne vedem, liniătiți, de treabă.

Nae Ionescu