MĂRTURII
Cuvânt înainte de Mircea Eliade la lucrarea lui George Racoveanu,
Omenia și Frumusețea cea dintâi, Editura Cuvântul – Freising, 1962, p. 11
Paginile acestea de exegeză le-am ascultat pentru întâia oară citite de Gheorghe Racoveanu. Era într-o după-amiază din Septembrie 1961, la Cé Foscari, unde aveau loc ședințele Congresului Internațional al Societății Academice Române. Cunoscând de mai bine de treizeci de ani proza fără greș, densă și clară a lui G. Racoveanu, știam că o seamă de observații, precizări și nuanțe îmi vor scăpa la o primă lectură. Cu ce bucurie am recitit acest text somptuos și totuși concis, aproape laconic! Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităților românești, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu și Hașdeu la Lucian Blaga și Mircea Vulcănescu.
Cândva se va scrie istoria culturii românești altfel decât a putut fi ea scrisă până acum. Adică o istorie integrală a creativității geniului românesc, iar nu exclusiv a creațiilor culte, livrești. Nu că acestea din urmă n-ar fi importante sau reprezentative; e destul să ne amintim de un Eminescu sau Blaga pentru a ne da seama de valoarea și semnificația lor. Dar asemenea creații culte sânt, la noi, de dată recentă. Noi de-abia am început să scriem bine românește. Până la Eminescu, majoritatea „intelectualilor” nu știau să scrie românește, deși, probabil, vorbeau destul de bine; cel puțin la ei acasă, în satul sau în târgul lor, știau să vorbească. Dar aproape nimeni, până la Eminescu, nu îndrăznea să scrie limba vorbită, țărănească. Limba noastră scrisă urma modéle streine: fie calapodul vechilor traduceri din slavonește, fie structura limbilor din care se tradusese în ultimele două secole, adică neo-greaca, italiana și franceza. Problema e prea complexă pentru a o putea dezbate aici. Destul să spunem că autorii români au reușită să scrie bine românește de-abia de la Eminescu încoace, adică de mai puțin de o sută de ani. Or, e limpede că o cultură - înțelegând prin acest termen exclusiv creațiile autentice - nu se poate judeca numai după producții atât de recente.
Se va scrie, deci, într-o zi, istoria culturii române integrale: adică a instituțiilor și credințelor, a creațiilor lingvistice și folclorice. Redusă doar la documentul scris, cultura românească - și nu numai ea - pare săracă, timidă, provincială. De fapt, în orizontul culturii moderne sântem provinciali. Ca și alte culturi din Europa răsăriteană, am împrumutat modélele de la „centru,” din Occident. Cam tot ce s-a scris în românește de la Școala latinistă încoace depinde, direct sau indirect, de ce s-a scris în Occident. Aceasta nu înseamnă numaidecât lipsă de „originalitate.” Cultura europeană, aproape în totalitatea ei, este rezultatul imitației creațiilor efectuate în câteva „centre” din Occident. Autorii ruși au învățat meșteșugul prozei literare de la englezi și francezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influențat la rândul lor întreaga literatură europeană. Probabil că un fenomen analog ar fi avut loc și cu anumiți prozatori, eseiști și gânditori români, dacă n-ar fi intervenit ocupația sovietică. Nu trebuie să uităm că în România s-a putut crea liber, adică fără a urmări un obiectiv politic, numai după împlinirea idealului național și până în preajma celui de-al doilea război mondial. Cu totul și cu totul, cam vreo douăzeci de ani. Iar scriitorii români au început să aibă la dispoziție un instrument de expresie adevărat numai de pe la 1890…
Dacă în orizontul culturii europene am rămas „provinciali,” nu e numai vina noastră. „Istoria” – care în cazul nostru mai înseamnă și inconștiența politică a occidentalilor – ne-a zăvorât din nou în întunerec, mai rău decât am fost zăvorâți în Evul Mediu, prin năvălirile barbarilor.
Dar o cultură nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adică, în cele din urmă, la creațiile personale. Dimpotrivă, atenția cercetătorilor se îndreaptă tot mai mult astăzi spre creațiile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existență, tradiții, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcătuiesc în felul lor tot atâtea limbaje prin care se exprimă geniul unui neam. Asemenea limbaje sânt universale, în sensul că ele revelează moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sânt exclusive unui anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric și arhaic. Datorită acestor „limbaje,” culturile sânt „deschise” și pot comunica între ele. Prin însăși structura lor, un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi „provinciale,” pentru că ele nu depind de un „centru cultural,” nu imită un model. De aici, perenitatea acestor „limbaje”: ele nu stau sub semnul timpului istoric (care „demodează,” într-o generație-două, 90% dintre creațiile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp trans-istoric, timpul fermecat al miturilor și basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar și „clipa” în care trăiesc sfinții, contemplativii, poeții, logodnicii.
Dintr-un asemenea „limbaj” face parte, alături de atâtea noțiuni, nostalgii și moduri de a fi, și conceptul românesc de „omenie.” Nu voi încerca să rezum aici iscusita hermeneutică a lui G. Racoveanu. Nu voi știrbi bucuria cititorului de a o descoperi singur. Prin asemenea contribuții se pregătește ziua când se va putea scrie adevărata istorie a neamului și culturii românești. Și de-abia atunci vom putea interesa, în mod sincer și profund, Occidentul, a cărui atenție o jinduim atât.
Până acum am încercat să trezim interesul Occidentului mai ales prin meritele și sacrificiile noastre istorice (rezistența contra turcilor) și prin producțiile culturii românești moderne. Trebuie să recunoaștem că, nenorocul urmărindu-ne și de data aceasta, am eșuat în ambele cazuri. Neizbutind să ne traducem poeții, literatura românească n-a interesat. În ceea ce privește misiunea pe care și-au asumat-o Domnii români de a ține piept iureșului otoman, în speranța că occidentalii vor înțelege, până la urmă, că împlinesc rolul propriei lor avangarde, dezamăgirea e și mai mare. Ne-am fi așteptat că, dacă n-am fost înțeleși de șefii politici și militari de acum câteva veacuri, vom fi înțeleși măcar de istoricii de astăzi. Dar, din nefericire, conștiința istoriografică occidentală n-a reținut rolul pozitiv al românilor în istoria Europei.
S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, lucrurile să se schimbe. Occidentul începe să se intereseze tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice tradiționale, de alte valori culturale decât cele care-i sânt familiare. S-ar putea ca într-o bună zi, descoperind adevărata noastră istorie și cultură, occidentalii să se laude cu noi (căci, în fond, și noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi lăudat dacă am fi dat un Shakespeare sau un Dante…