Intemeieri

DATORIA PREOTULUI CĂTRE LIMBA BISERICEASCĂ

 

O comoară veche
Multe lucruri se prefac în alcătuirea vieții popoarelor. Aceasta este în firea lucrurilor, fiindcă viața nu stă pe loc.

Sânt însă prefaceri și prefaceri. Unele sânt prefacerile care se petrec de la sine, pricinuite de mersul orb al puterilor firii, în care omul nu are nici un amestec, iar altele sânt prefaceri în care intră voința omului. Pe unele din ele, voința lui le poate mânui, într’o măsură oarecare.

În țara noastră, prefacerile din sânul vieții neamului au pornit-o cu un pas mai iute decât în viața altor popoare. Deși, de obicei, popoarele sânt păstrătoare ale trecutului, totuși, pe negândite, ele primesc în sânul lor prefaceri, de care fruntașii lor își dau seamă abia mai târziu. Odată se trezesc că multe nu mai sânt cum erau acum o sută sau numai câteva zeci de ani.

Dacă atingerile dintre neamuri sânt azi mult mai dese ca înainte; dacă ele se împărtășesc unele de la altele într’o măsură neînchipuit de mare, se înțelege că aceste prefaceri nu se pot înlătura. De la unul la altul, răzbesc nu numai lucruri noi, unelte de folosit la muncă, de care mai nainte nu se pomenea, ci și cugetări și rânduieli noi, care umplu capetele, pătrund în viață și năzuiesc să schimbe multe din vechile rânduieli și așezări.

Cu toate că numim vremea noastră vremea naționalismului; cu toate că îmboldirea națională a fost și este azi mai puternică decât altădată, fiindcă neamurile își dau seama de ele însele, mai bine ca altădată; cu toate că, în clipele de acum, sântem scuturați chiar de adevărate friguri naționale; - totuși popoarele sorb cu nemiluita unul de la altul și, vrând-nevrând, gândurile și rânduielile unora se amestecă cu ale altora. Am zice că, fără voia noastră, multe ziduri de despărțire dintre neamuri sânt doborâte la pământ și că, peste voința cârmuitorilor, ne apropiem și ne facem mai asemenea unul altuia, ne internaționalizăm.

Dacă multe din aceste prefaceri sânt legate de mersul înainte al omenirii și s’ar putea spune că, prin aceasta, și propășim, totuși nu se poate spune că toate prefacerile acestea ar fi tot una cu propășirea. Nu; avem prefaceri care sânt de pagubă și care ne dau îndărăt. Prin ele, pierdem moșteniri vechi ale trecutului. În adevăr, acest trecut aduce cu sine și rânduieli sănătoase și închegări vrednice din vremuri vechi. Acestea sânt și ele amenințate în ființa lor, prin șuvoiul de prefaceri care au năpădit peste noi. Dacă e așa, nu avem a ne bucura și, pe cât stă în puterea omenească de a stăvili, se cuvine 1) să luăm cunoștință și să ne dăm seamă că sântem păgubiți prin știrbirea unor vechi rânduieli și a sănătoaselor moșteniri, iar 2) odată ce am înțeles aceasta, să ne silim, din toate puterile, pentru a ne păstra moștenirea.

Una din acestea este limba noastră Românească, pe care preotul poet, cel sărbătorit nu de mult (2 Septemvrie) în Chișinău, a numit-o moștenire sfântă...

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Pe care-o grăiesc ș’o cântă,
Pe la vatra lor, țăranii.

În această poezie a sa, care se numește Limba noastră, Mateevici mărturisește hotărât că graiul nostru este un bun care ne vine din trecut, „limba vechilor cazanii,” și se găseșteîn bună păstrare la țăranii noștri, „pe care-o grăiesc ș’o cântă, pe la vatra lor, țăranii.” Iată, aceasta este pentru noi o scumpă moștenire a trecutului! Pe ea trebuia s’o avem mai des înaintea ochilor și despre ea se cuvine să stăm puțin de vorbă în cele ce urmează.